În noul an şcolar mai toţi copiii care au jucat GO anul trecut s-au lăsat şi ne-am trezit cu o mulţime de începători, la care s-a adăugat şi clasa de „step by step” I E. Copiii s-au dovedit atât de mulţi şi de energici încât mie, cel puţin, mi s-a părut că ar fi fost neîncăpător un stadion întreg, aşa că am hotărăt să-i separăm. Prin urmare eu cu doamnele profesoare Mardar şi Zaharov de la I E urma să ne desfăşurăm activitatea în clasă iar restul, sub îndrumarea lui Costel, la AEL, cu ajutorul doamnei Gina. La AEL au rămas şi cei câţiva elevi mai avansaţi.

Prima întâlnire cu clasa I E a fost dominată de nedumerire, pentru ca le-am explicat regulile în 2 timpi şi 3 mişcări după care i-am invitat să joace pe 9 jocuri galbene Atari GO. În consecinţă au purces la împărţirea „pietrelor” de carton presat care erau albe pe o parte şi negre pe alta. Să joace ceva ??? NU, mai importante erau drepturile de proprietate temporară asupra bucăţelelor de carton. Am încercat fără şanse reale să le explic câteva chestii simple cum ar fi noţiunea de libertate.

Atunci am văzut şi eu ce poate face un cadru didactic priceput cu o clasa de copii isteţi – i-a transformat în pietre de GO care au patru libertăti, două simbolizate de mâini, una de nas şi una … în spate. În scurt timp aproape toţi întruchipau o piatră albă (cei în cămaşă) sau neagră (cei cu jiletcă) pe un goban imaginar. Sigur, unii nu mai puteau întinde mâna pentru că libertatea era ocupată. Se distrau teribil şi se tachinau între ei care pe unde are libertăţi.

Cum doamna profesoară Mardar se descurcă de trei ori mai bine decât mine în lucrul cu elevii mi-a venit ideea de a încerca o altfel de abordare a iniţierii în GO. Aşa că am băgat mâna până la cot în buzunar şi am adus în clasă 20 de manuale pentru anul I. Am invitat-o pe doamna profesoară, în virtutea faptului că e clasa dumneaei, să conducă ostilităţile şi să susţină câteva lecţii după manual, lecţii care au decurs mult mai bine decât mă aşteptam. Ca să nu mâzgâlească manualul le-am refăcut exerciţiile în „Drago” şi le-am dat copii să le rezolve în clasă şi acasă. Dar nu ca pe nişte teme obligatorii ci doar pentru cei care vor să exerseze.

Din tot acest angrenaj lipsea un factor esenţial care să motiveze copiii pentru a nu interveni plictisul şi delăsarea. Aici am fost ajutat de Sorina care a descoperit un Ren de pluş. Acesta a devenit trofeul concursului.

La început am avut intenţia de a organiza un concurs mare cu toţi începătorii şi cu vreo câţiva elevi mai avansaţi în completare. Pentru aceasta am încercat să le ofer măcar problemele imprimate pe hârtie tuturor, ca să le rezolve cu creionul sau să le pună pe tablă. Dar pentru cei de la AEL Costel avea deja în desfăşurare un concurs serios cu un premiu după care mai că aş fi jinduit şi eu – un set de pietre de sticlă coreene. În consecinţă „Renul lui moş Crăciun” urma să fie câştigat de un copil de la „step”. Pe lângă trofeu participanţii urmau să primească un „joc galben” şi un regulament de Atari GO complicat şi exemplificat (vezi anexa).

Pe baza experienţei de anul trecut, dar şi a celei acumulate din desfăşurarea programului educaţional „Go o cale japoneză”, am alcătuit un regulament tot atât de complicat dar care a ajutat foarte mult pentru că avea prevăzute răspunsuri la marea majoritate a problemelor care se puteau întâlni (vezi anexa). Pe scurt doar cei care au participat la „lecţii” puteau câştiga „Renul”, dar erau acceptaţi şi alţii, în afara concursului, pentru a completa grupele. S-au făcut 4 grupe a câte 4 copii, Mario Barbu fiind desemnat „arbitru” pentru că nu e nici pe departe începător. În grupe fiecare joacă cu fiecare câte 2 partide, o dată cu albul o dată cu negrul. Se vor desfăşura minim 3 runde. Prima rundă urmează să determine pe cei mai dezgheţaţi care vor face parte din grupa A în runda următoare. Din grupe se poate retrograda sau promova câte un copil la fiecare rundă. Câştigătorul grupei A în ultima rundă va câştiga trofeul.

Având cărţile deja făcute, vineri 14 decembrie 2012 am purces la desfăşurarea concursului. S-au folosit pietrele adevărate semiconvexe ale şcolii (trei seturi) pe table ţiplate 9×9. Din cauza unor motive organizatorice s-a desfăşurat doar o rundă. Dar am prezentat trofeul şi acesta a devenit o motivaţie foarte puternică. Copiii au primit câte un exemplar din regulament pentru a-l studia acasă şi câteva probleme. Doamna profesoară Mardar a lansat provocarea de a organiza concursul pe 18, singura… libertate din programul încărcat de sfârşit de trimestru.

După mai multe peripeţii am reuşit să ajung în data şi după ora stabilită cu echipamentul de joc în sală unde deja se recapitulau noţiunile predate. În continuare s-au jucat câteva jocuri pe tabla de demonstraţii 9×9 cu „pietrele” magnetice verzi (negrul) şi galbene (albul) ale lui Costel (foto 2886 şi 2897).

Toată lumea fierbea de nerăbdare în aşteptarea competiţiei (foto 2887).

Aşa că s-au distribuit pietrele şi tablele. La comanda doamnei profesoare a început prima rundă (cea de vineri contând drept antrenament cu trofeul pe masă).

Prima rundă şi prima surpriză, în grupa I înregistrându-se egalitate perfectă. Aproape toată lumea a câştigat imediat cu negrul. Dar ceva şanse de progres se întrevăd deoarece o fetiţă a pierdut cu negrul dar a câştigat cu albul ! Neavând partidele anterioare am folosit „nigiri” (pumn de pietre nu mâncare) pentru a stabili învingătorul. Mi s-a părut mai corect decât să dai cu banul. După ce am explicat de vreo două ori s-au prins. Dar după seriozitatea cu care au jucat… cred ca e bine să nu folosim prea des un astfel de procedeu. Şi nici nu s-a mai întâmplat în acest concurs, diferenţa fiind stabilită după numărul de victorii.

După prima rundă toţi copiii aveau cel puţin o victorie, acest aspect aducând la lumină calitatea muncii depuse de doamnele profesoare la clasă.

Din runda a doua s-au instalat în prima grupă Apostu Lucian şi Ghimpu Iosif care n-au mai părăsit-o până la decernarea trofeului, pentru care s-au dus lupte crâncene, fiecare copil susţinând cel puţin 30 de partide în concurs. Unii au disputat mai multe din cauză că nu au revendicat victoria la timp lăsând pe tablă pietre deja capturate. Dar, cu ajutorul „arbitrului” Mario, a mea şi a Sorinei, până la sfârşitul turneului, toţi copiii au descoperit emoţia unei victorii la prima captură.

Lăsând gluma la o parte, arbitrajul l-a asigurat doamna profesoară Mardar (foto 2908), care nu a avut nevoie de multe îndrumări din partea mea şi nu a comis greşeli care să influenţeze acordarea trofeului. Şi bine a făcut că a luat frâiele în mâini, deşi ideea iniţială a fost ca fiecare să arbitreze o grupă sau două. Poate ar fi fost mai bine, poate nu, pentru că gâgâlicile astea gălăgioase de clasa I te topesc pur şi simplu şi, eu cel puţin, sfârşesc prin a visa cu ochii deschişi.

La un moment dat „arbitrul” Mario a solicitat să lucreze la tabla de demonstraţii. Am jucat o partidă apoi i-am dat foaia cu cele patru jocuri de Atari GO pregătite pentru vacanţă ca să le „pună pe tablă”(foto 2932). În timpul concursului, printre picături, am reuşit să discutăm 2 partide şi jumătate pentru că a fost luat mai devreme de mama lui.

La unele partide desfăşurate în turneu am observat că victoria a apărut şi în urma unor metode de captură. Dacă dublu atari l-am aplicat apoi explicat unui copil la început, într-o partidă amicală la tablă, o surpriză totală a constituit-o împingerea spre margine a unui grup (foto 2934).

Am observat şi o altă metodă neaşteptat de eficientă pe care, în lipsa unui nume mai bun o voi numi „şerpişorul păcălici”.  Pe scurt inventatorul acestei tehnici juca nobi de câteva ori urmat de oponent, după care, brusc, punea în atari piatra singură. Oponentul continua, înverşunat, să urmărească grupul mai mare – păcăliciul. În nici un caz nu putem să înlăturăm intenţia datorită privirii. Sigur ştia ce face. Uimit, mi-am amintit de mutările surprinzătoare pe care le întâlnim în partidele dintre profesionişti. Acolo păcăliciul nu prea ţine ci se trasformă în „schimb”.

Au fost şi unele încercări de trişare prin deplasări de pietre care au avut drept consecinţă pierderea partidei. În general, orice încălcare a regulamentului a fost sancţionată cu pierderea partidei. Dar au fost puţine.

În runda a cincea grupa A avea doi câştigători Apostu Lucian şi Ghimpu Iosif, ambii cu 5 victorii. Din păcate Apostu Lucian nu a fost la lecţiile ţinute de doamnele profesoare Mardar şi Zaharov, în consecinţă participa în afara concursului, ceea ce a recunoscut cu durere în suflet, ca un băiat de calitate ce e – cinstit şi sincer. Bravo lui.

Dacă ne-am fi ghidat după numărul de victorii tot Ghimpu ar fi fost primul pentru că are 24 faţă de Apostu cu 21 şi Enache Iustin cu 20.

Între Apostu şi Ghimpu s-au desfăşurat 8 partide (foto 2952) în grupa A, primul câştigând doar două.

Sigur, nu putem face un clasament strict pe numărul de victorii pentru că au fost organizaţi pe grupe valorice iar Enache Iustin a fost tot timpul în grupa C, luptând cu adversari mai slabi. Probabil va rămâne un mister motivul pentru care nu a promovat niciodată în B.

Cele mai puţine victorii le-au avut doi copii din ultima grupă valorică (7 respectiv 10).

Astfel Ghimpu Iosif a fost declarat câştigător. A primit trofeul şi o diplomă cu doi reni, unul de pluş şi unul pe tablă şi a fost aplaudat de întreaga clasă (foto 2960) deşi pe multe chipuri se putea citi amărăciunea înfrângerii, peste care au trecut mai uşor cu speranţa de a câştiga un „iepuraş de Paşte”, la ideea bine venită a doamnei profesoare Mardar.

Toţi copiii au meritat câte un joc galben, premiu asigurat cu sprijinul Clubului Sportiv Radu Baciu şi Sorina a fost încântată să-l ofere (2961). Dar cel mai meritat joc a fost primit de doamna Mardar (2966).

Aşa cum am convenit de la început, Ghimpu va deveni arbitru la următorul concurs iar Mario va participa ca simplu jucător. Sunt convins că, în ciuda experienţei, nu-i va fi uşor să câştige la Lucian, Iustin sau Antohe Ştefan care a luptat în ultimele 3 runde în grupa A. Dar până atunci mai sunt lecţii care pot fi înţelese şi aplicate mai bine de alţi copii.

Sunt convins că jocul ăsta bătrân poate oferi copiilor şi îndrumătorilor acestora multe surprize şi amintiri plăcute în timp. Dintre acestea „Renul lui moş Crăciun” e doar prima. Vor avea prilejul să întâlnească oameni minunaţi şi să înţeleagă lumea altfel.

GO-ul este o cale spre adevărata înţelepciune. Fiecare se află pe drum, înţelegând mai mult sau mai puţin, dar cu speranţa de a juca într-o zi „kami no itte”.

Alexandru Şeitan pe www.brailago.ro